Pădurea,
între sacru şi funciar
Riscăm să istovească puterea cuvintelor. Tomuri prăfuite cu vorbe de duh şi cântece de iubire sub poala pădurii ne consolează cu gândul că am avut cândva, în înţelepciunea adâncă a strămoşilor noştri, respectul faţă de Creaţie. Un respect instinctiv, ancestral, religios, pe care astăzi, zadarnic, încercăm să îl re-învăţăm. E ca şi cum am încerca să punem pe partitură Muzica Sferelor, e ca şi cum am vrea să impunem Iubirea prin Lege.
Am crescut, ne-am înmulţit şi stăpânim pământul, aşa cum am primit poruncă. Poate nu ştim să stăpânim, poate am crescut prea puţin sau poate ne-am înmulţit prea mult. Nu am ştiut să înţelegem porunca sau n-am ştiut să o urmăm întocmai, pentru că astăzi, sub ochii noştri miraţi, sub privirile uşor alertate dar încă nu îngrozite, Creaţia plânge. Am fost mult prea ocupaţi să împărţim pământul pentru a mai avea vreme să învăţăm să îl stăpânim.
„Se ceartă cucul cu corbul, cin’ să stăpânească codrul” zice versul popular. Cucul cu Corbul. Nu Gheorghe cu Ion. Nu popa cu primarul. Nu feşterul cu boierul.
Ne îndreptăm paşii spre pădure precum spre o imensă catedrală în care rugile tuturor vieţuitoarelor se amestecă şi se înalţă spre ceruri în imnuri de slavă. Dar, cuceriţi de frumuseţea pământească a zidurilor, ne călcăm în picioare pe treptele edificiului, încercând cu disperare să prindem un loc mai în faţă, pentru a putea scrijeli cu cuţitul, în tencuiala fragedă, numele noastre mici, cu convingerea că astfel, ne vom putea înfrupta mai curând din bunăvoinţa divină. Ne-am ciorovăit adesea şi ne-am ucis uneori între noi pentru o bucăţică din templul creaţiei. Am cadastrat Zidirea, am împărţit-o între noi, convinşi fiind că astfel, vom putea rândui în pace accesul la bunătăţile lumii. Uitând că zidurile creaţiei sunt vii, am crezut că ne vom înţelege mai bine luând fiecare câte o cărămidă, sau mai multe, fiecare după putere sau îndrăzneală. Am pecetluit legi care să protejeze fiecăruia porţia funciară de creaţie. Am întărit legile tot mai mult spre a ne păzi mai bine unii de ceilalţi. Am sacralizat dreptul nostru asupra cărămizilor templului, uitând că numai templul în sine poate fi sacru.
Paznicii cărţilor sfinte, uită Cuvântul, suflecându-şi poalele sutanelor pentru a alerga mai bine în cursa pentru împărţirea feliilor funciare. Slujitorii frunzei verzi devin robii lemnului şi munţi de rumeguş se acoperă sub coli albe de hârtie, mâzgălite inutil, birocratic. Ne înmulţim dar nu creştem. Feliile funciare devin tot mai mici şi se împrăştie tot mai haotic, ca într-un uriaş puzzle, speranţa de a reuni într-o zi toate piesele la un loc fiind tot mai fadă.
„Cum poţi cumpăra sau vinde cerul, căldura Pământului? Aceasta idee ne este străina. Dacă nu deţinem prospeţimea aerului sau luciul apei, cum le putem cumpăra? ” spunea un mare şef al pieilor roşii, cu un veac şi jumătate în urmă, către urechea surdă a marelui şef al oamenilor albi. Sălbaticul nu avea cunoştinţe de cadastru şi drept funciar, dar cunoştea instinctiv legităţi ale naturii pe care savanţii albi încep abia astăzi să le descrie în cifre.
Ne trezeşte din somnul indolenţei semnalul de alarmă al furtunilor pustiului. Începem să înţelegem că smulgând cărămizile din Templul Creaţiei, riscăm să fim prinşi sub dărâmături. Uşor speriaţi, încercăm să pecetluim noi legi pentru siguranţa zidurilor, dar care să nu încalce principiile „sacre” ale funciarităţii.
„Pământul nu aparţine omului. Omul aparţine Pământului. Noi ştim aceasta.” spunea căpetenia pieilor roşii. Un sălbatec.
Măsurăm pădurea în hectare, ignorând mărimile sale spirituale. Ne preocupă mai mult cine o va stăpâni în suprafaţă (şi evident, în volum), uitând că ne este dată tuturor în egală măsură, ca o garanţie a vieţii.
Pădurea este ca un aisberg cu vârful în jos. Bogăţia palpabilă în lemn reprezintă puţin în comparaţie cu inestimabila ei valoare invizibilă.
Ne-am înmulţit (prea mult ?) şi de aceea, funciarul a venit firesc, pentru a pentru a ne rândui pe fiecare la masa minunilor facerii. Dar Creaţia nu poate exista decât prin dăinuirea continuă a părţilor văzute cât şi a celor nevăzute. Va trebui să înţelegem şi partea nevăzută a facerii şi fiindcă pe aceasta nu o vom putea cadastra, vom înţelege că în final suntem cu toţii egali în drepturi la masa Minunii.
Am garantat şi sanctificat proprietatea, asumându-ne riscul ereziei. Proprietatea nu există. Este o creaţie a minţii umane, făcută pentru bunul mers al lumii pe o perioadă de timp. Pădurea se află aici înainte de venirea noastră şi este, până la Adam, expresia cea mai complexă a Facerii.
Dacă vom avea înţelepciunea de a-i recunoaşte dimensiunea sacră şi dacă respectul faţă de divinitate va mai sta la baza evoluţiei lumii, atunci putem crede că ceea ce s-a întâmplat în ultimele veacuri în codrii planetei reprezintă doar o clipă de rătăcire şi în ultimul moment, ca nişte copii binecrescuţi, vom cere iertare Tatălui, şi cu promisiunea de a nu mai greşi, să păşim cu încredere pe o treaptă superioară a maturităţii noastre.
